Prea mult bine strică!

Traiesc doar pentru copil. Traiesc doar ca sa ii indeplinesc nevoile! Aceste idealuri fac rau si copilului. Si parintelui.

 

 

Orice parinte se gandeste sa se dedice cresterii copilului. E important si necesar sa ii fie satisfacute nevoile primare celui mic. Dar asa apar usor greselile in relatia parinti-copii.

 

Prima greseala:

 

<Fac tot pentru copilul meu!>. Investesc totul, si timp si bani si toate sentimentele!

Riscul este insa sa obtin contrariul. Pentru ca devin extrem de intruziv in viata copilului si astfel sufera chiar personalitatea copilului.

 

Apare ideea: <Eu dau tot, deci si tu sa fii cum imi doresc eu!>

Copilul are toate riscurile sa devina intruchiparea dorintelor parintelui, situatie in defavoarea acestuia. De ce?  Copilul nu este prelungirea dorintelor parintelui. Si nici prelungirea visurilor acestuia!

 

A doua greseala:

 

<Fac tot pentru copil si renunt sa imi fac planuri cu propria viata!>. De fapt, am renuntat sa imi fac planuri cu propria viata. Pentru ca imi traiesc viata doar prin copil.

In felul acesta, copilul e sufocat de ideea ca parintele renunta la orice din viata lui. Copilul capata, inevitabil, sentimentul de vina!

 

Care e situatia echilibrata in privinta copilului?

 

Mama si tata trebuie sa ma creasca. Dar copilul vede ca mama si tata au si o viata in afara  lui. I se explica acest lucru si copilul vede si partea separata din viata celor doi.

 

Ce se intampla cu parintele unic?

Acelasi lucru. Parintele unic isi contruieste o viata cu propriul copil, in care trebuie sa ofere un cadru afectiv securizant. Copilul sa stie sigur ca parintele il iubeste si ii ofera siguranta.
Pe de alta parte, mama singura ori tatal singur au nevoie sa isi contruiasca propria viata in afara copilului!

Si copilul sa stie aceasta situatie!

 

Concluzie:

 

Copilul are nevoie de la parintii lui sa ii ofere un cadru afectiv securizant, sa ii ofere nevoile primare: mancare, haine, acces la educatie, acces la servicii de sanatate.

Dar parintele sa nu pune semn de egalitate intre viata lui si viata copilului.

Cel mic este o entitate psihologica de sine statatoare, cu propria viata. Si are dreptul la propria viata, nu la viata pe care si-o imagineaz parintele, in cele mai mici detalii.

 

In caz contrar, cand cei mici cresc, parintii isi pierd sensul vietii. <Nu mai am pentru cine trai!>

Iar pentru copil va fi permanent sentimentul de vina: <Mama mi-a dat tot, acum trebuie dau si eu ceva pentru ea>. <Tata mi-a dat tot, ii datorez ceva in schimb>.

 

De fapt, copilul isi datoreaza doar propria viata.

Asa cum parintii isi datoreaza doar propria viata!

 

Leave a Reply

avatar
  Inscriete pt notificari  
Notify of